De ce am renuntat la Facebook…

Un moment foarte important, pe care, desigur, trebuia sa il marchez printr-o postare.

Am luat aceasta decizie, aseara, in jurul orei 01:10 a.m. Dupa o lupta cu ego-ul, m-am numit infranta, si astfel am renuntat sa tot vad luminita verde in dreptul persoanei cu care imi doresc foarte tare sa vorbesc…

Nu stiu de ce,dar de ceva timp, omul pe care il respectam si care ma facea sa ma simt atunci cand imi vorbea, acum ma face sa simt altceva. Este posibil sa fie totul in mintea mea, iar de fapt, aceasta “placere” sa fie una temporara,dar… parca mi-as dori sa nu se intample la fel de data asta. De ce atunci cand nu mai primesti atentie lucrurile se intampla tocmai invers? Nu vreau sa ma comport precum o copila care tanjeste dupa atentie, si nici nu doresc sa exagerez prin abordari… oare ce este de facut? Raspunsul cred ca mi-l va da timpul…OLYMPUS DIGITAL CAMERA

2 zile intre 4 pereti… #24

Dupa mult timp, a sosit momentul : EU impreuna cu MINE. Am reusit sa vad toate filmele pe care le aveam in plan de ceva vreme, am gatit( ceea ce ador sa fac oricand,oricunde,cu oricine 😀 ),am citit, am descoperit lucruri noi, si, cred ca cel mai important, am dat contur unei dorinte…
Incepusem sa ma gandesc la orice altceva, excluzand esentialul, EU. Niciodata nu m-am pus pe MINE in prim-plan,caci, eram sigura ca Universul lucreaza pentru mine, chiar daca eu nu cer anumite lucruri. Ei bine, nu stau chiar asa lucrurile. Totul se intampla atunci cand iti doresti cu adevarat, nu doar cand speri. Ceea ce eu am actionat exact invers,iar acum sunt in stadiul in care incerc sa ma agat de orice pentru a se intoarce catre mine … Doar ca, a aparut cineva. Ciudat de interesat, misterios si … ezitant.Nu stiu daca vreau mai mult,dar cu cat primesc mai putin,cu atat imi doresc mai tare.

539878_588925784455657_892889171_n_large

Cioran. Răscoliri…

Izbucniri

Dintr-un volum de esee “Cioranice”…

“A te plimba fără convingeri și singur printre adevăruri nu stă în puterea unui om, nici chiar în cea a unui sfînt; uneori, totuși, stă în puterea unui poet…”

“Între poezie și speranță, incompatibilitatea e deplină; de aceea poetul e victima unei arzătoare descompuneri. Cine ar îndrăzni să se întrebe cum a simțit viața cînd prin moarte a fost el viu?”

View original post

Ezitarea…

Ma gandesc la el… Oare de ce?

Imi este frica sa imi asum vreun sentiment,de aceea refuz sa accept din nou vorbe frumoase si promisiuni care vor deveni din nou doar vorbe. Incep sa cred ca sunt o nepriceputa in dragoste. Nimic nu pot face asa cum trebuie,iar atunci cand am impresia ca am reusit, de fapt, am fost o catastrofa.

Nu imi place sa vorbesc despre dragoste si bla bla… ba chiar, mi se pare un cuvant mult prea “serios” pentru mine. Niciodata nu am reusit sa-l stapanesc,iar de cele mai multe ori mi-a fost teama,chiar mai mereu l-am evitat. Dar acum, vreau sa fie altfel. Cel putin, semnele par a fi bune, exista ceva si de partea cealalta, doar ca, problema este la mine, ca intotdeauna de altfel, dar… dar parca m-as incumeta de asta!
large